Acolo la TASU m-am trezit gandindu-ma “Uau ce faini is oamenii astia si diferiti, si faini in micile diferente dintre ei, si cum se accepta ei asa unii pe altii”. Si ii vad asa stand in cerc timizi, da nu asa oricum, ci timiditatea aia genuina de li se rosesc obrajii si se joaca cu degetele in timp ce isi spun povestile de viata.
Si am realizat ce frica ne e sa vorbim despre noi si mai ales in fata altora: ni se contracta musculatura, ni se aduna degetele, ni se coboara privirea; ce ciudat chiar in secolul comunicarii. Si acolo la TASU, vine cate un timid si fricos de 18 ani si il loveste curajul, le recunoaste strainilor din fata lui ca vrea sa schimbe toate astea la el! Uau, copilul ala chiar m-a impresionat.
Si stateam acolo asa in cerc si radeam unii de altii si m-a apucat un drag de toti de numa’. Fiecare fain asa in felul lui, intorvertit, extrovertit, curajos, adolescent timid.
Si mai erau si formatorii de la TASU, oameni cu glume tot la doua fraze, glume din alea destepte si faine, spontane nu planuite, glume din alea cu ochii zambitori. Apoi mai si vin si ne invata sa fim pozitivi, dar nu cu intregi teorii, ci din discutii simple si povestile lor.
Apoi vine Alin si ne explica el asa pe scurt cum e efectul bomerang : cu cat dai mai tare, mai mult, mai din suflet, cu atat vine mai tare si mai mult inapoi.
Olandezul ne zice ca suntem o societate de lenesi si gasim tot felul de scuze ca sa nu mergem pe munte sau sa iesim din casa. Ce legatura are ca ploua? Si realizez ca are dreptate, ca asa trece viata pe langa noi tot gasind scuze pentru orice si nu ne dam seama.
Tibi vine si ne explica el cu calm, cum isi infrunta el limitele si ne indeamna si pe noi cu acelasi calm, de parca ne-ar indemna sa ne schimbam sosetele.
Iulian in schimb, asa la locul lui si cum ii el de maxim implicat, ca pune cate o bucata din el acolo in fiecare organizare e fiecarei grupe, nu realizeaza ce miscari face in univers cu actiunile lui astea mici.
Apoi mai erau cei trei: Ioan, Luca si Matei. NU, glumesc, aia is din alta poveste. Erau Doru, Fane si Horea, tare faini oameni. Doru ala si-o lasat la TASU jumate din suflet, la fiecare dintre noi, ca isi facea griji pentru toti sa fim bine si impartea cu toti 24 ciocolata aia mica ROM. Dar nu vrea sa arate el ca e asa, el e om serios, dar il mai dau de gol ochii si sufletul.
De Fane toti ziceau ca e sever si serios, apai el e ditai omu fain cu glume si experiente de viata!
Horea, tata nostru. Cum ne-o calmat el pe toti cu fricile noastre de inaltime si cu te mai miri ce frici absurde am avut. El statea utimul sa inchida condica sa nu cumva sa se piarda vre-un iedut, ca asa eram cu totii, de zici ca am scapat din tarc direct in mijlocul naturii.
Si am vazut atata bun simt, cat nu am mai vazut de mult timp la un loc, bun simt pentru oameni, pentru natura, pentru mancare, pentru ei insisi si pentru celilati, bun simt pentru tot. Si organizatorii astia de aici, ei cred doar ca e fain ce fac ei la TASU, dar nu isi dau seama ce ditai impactul pozitiv il au asupra celor care vin aici. Ei si muntele, si felul lor de a fi.
Si noapte cerul, Doamne cerul de la TASU era ca si cum Dumnezeu ar fi aruncat pe el cu praf de lumina, si am mai prins si Perseidele cu stelele alea cazatoare, ca am uitat de mine o ora tolanita pe scena de afara, holbandu-ma la ele.
Despre mancare nu stiu cum sa zic, “ca acasa” e putin spus, au pus suflet voluntarii ca altfel nu imi pot explica prajitura aia cu braza.
Iar intr-o seara dupa cursuri, stateam pe iarba si doua fetite care se dadeau pe leaganul din curte si vorbeau intre ele le-am auzit zicand “vezi, in norul ala mare de acolo e Dumnezeu, si de acolo El are grija de noi.” Asa am aflat si eu unde sta Dumnezeu la TASU, in norul ala mare.
Toate astea nu le-am scris sa impresionez sau sa va laud, asa a fost si asa am simtit. Sunteti faini si va multumesc pentru experienta!
Din poveste.. 
Leave a Reply