TASU- o gura de aer proaspat

​Acolo la TASU m-am trezit gandindu-ma “Uau ce faini is oamenii astia si diferiti, si faini in micile diferente dintre ei, si cum se accepta ei asa unii pe altii”. Si ii vad asa stand in cerc timizi, da nu asa oricum, ci timiditatea aia genuina de li se rosesc obrajii si se joaca cu degetele in timp ce isi spun povestile de viata. 

Si am realizat ce frica ne e sa vorbim despre noi si mai ales in fata altora: ni se contracta musculatura, ni se aduna degetele, ni se coboara privirea; ce ciudat chiar in secolul comunicarii. Si acolo la TASU, vine cate un timid si fricos de 18 ani si il loveste curajul, le recunoaste strainilor din fata lui ca vrea sa schimbe toate astea la el! Uau, copilul ala chiar m-a impresionat.

Si stateam acolo asa in cerc si radeam unii de altii si m-a apucat un drag de toti de numa’. Fiecare fain asa in felul lui, intorvertit, extrovertit, curajos, adolescent timid. 

Si mai erau si formatorii de la TASU, oameni cu glume tot la doua fraze, glume din alea destepte si faine, spontane nu planuite, glume din alea cu ochii zambitori. Apoi mai si vin si ne invata sa fim pozitivi, dar nu cu intregi teorii, ci din discutii simple si povestile lor.

Apoi vine Alin si ne explica el asa pe scurt cum e efectul bomerang : cu cat dai mai tare, mai mult, mai din suflet, cu atat vine mai tare si mai mult inapoi.

Olandezul ne zice ca suntem o societate de lenesi si gasim tot felul de scuze ca sa nu mergem pe munte sau sa iesim din casa. Ce legatura are ca ploua? Si realizez ca are dreptate, ca asa trece viata pe langa noi tot gasind scuze pentru orice si nu ne dam seama.

Tibi vine si ne explica el cu calm, cum isi infrunta el limitele si ne indeamna si pe noi cu acelasi calm, de parca ne-ar indemna sa ne schimbam sosetele.

Iulian in schimb, asa la locul lui si cum ii el de maxim implicat, ca pune cate o bucata din el acolo in fiecare organizare e fiecarei grupe, nu realizeaza ce miscari face in univers cu actiunile lui astea mici.

Apoi mai erau cei trei: Ioan, Luca si Matei. NU, glumesc, aia is din alta poveste. Erau Doru, Fane si Horea, tare faini oameni. Doru ala si-o lasat la TASU jumate din suflet, la fiecare dintre noi, ca isi facea griji pentru toti sa fim bine si impartea cu toti 24 ciocolata aia mica ROM. Dar nu vrea sa arate el ca e asa, el e om serios, dar il mai dau de gol ochii si sufletul.

De Fane toti ziceau ca e sever si serios, apai el e ditai omu fain cu glume si experiente de viata!

Horea, tata nostru. Cum ne-o calmat el pe toti cu fricile noastre de inaltime si cu te mai miri ce frici absurde am avut. El statea utimul sa inchida condica sa nu cumva sa se piarda vre-un iedut, ca asa eram cu totii, de zici ca am scapat din tarc direct in mijlocul naturii.

Si am vazut atata bun simt, cat nu am mai vazut de mult timp la un loc, bun simt pentru oameni, pentru natura, pentru mancare, pentru ei insisi si pentru celilati, bun simt pentru tot. Si organizatorii astia de aici, ei cred doar ca e fain ce fac ei la TASU, dar nu isi dau seama ce ditai impactul pozitiv il au asupra celor care vin aici. Ei si muntele, si felul lor de a fi.

Si noapte cerul, Doamne cerul de la TASU era ca si cum Dumnezeu ar fi aruncat pe el cu praf de lumina, si am mai prins si Perseidele cu stelele alea cazatoare, ca am uitat de mine o ora tolanita pe scena de afara, holbandu-ma la ele.

Despre mancare nu stiu cum sa zic, “ca acasa” e putin spus, au pus suflet voluntarii ca altfel nu imi pot explica prajitura aia cu braza.

Iar intr-o seara dupa cursuri, stateam pe iarba si doua fetite care se dadeau pe leaganul din curte si vorbeau intre ele le-am auzit zicand “vezi, in norul ala mare de acolo e Dumnezeu, si de acolo El are grija de noi.” Asa am aflat si eu unde sta Dumnezeu la TASU, in norul ala mare.

Toate astea nu le-am scris sa impresionez sau sa va laud, asa a fost si asa am simtit. Sunteti faini si va multumesc pentru experienta!

Count to one million

I’m still amazed every time God humors me, by aligning seconds and moments, to put in scene an act that seems impossible to happen.

Even if the toughts were persistent and the chances were 1 in a million, He pulls it off anyway.

He choses the sourroundigs, the subliminal messages, gets the characters into place, sets the timer and then He pushes the button play.

Everything seems to roll in slow motion, to make sure we catch every glimps of it, but gives us the liberty to have our own reactions.

Damn my reactions, this should have turned out in a different way.

Don’t panic, start counting again to million. Somewhere along the way He will put in scene another act like this one. Just be prepared to have your thoughts clear and to give your best performance, as much as that’s possible in a moment like that…

Gameplay

It seems funny to me how we, humans, think about ourselves that we have the power to control the game, a game of any kind. So, newsflash for those who still believe that: we control nothing.
There are those things called feelings and ego that will fuck up your control and so the game will end up playing you.

Ok, let’s agree that it’s fun and exciting, all the hiding, the meaningful eye contact, the long childish calls, the slight touching and all that comes along with. The truth is you think you live in a bubble and the other ones are blind. They’re not. If you think people will judge you, they will, but they don’t care as much as you think they do, they just enjoy other people messing up.

Been there, done that. Played the game, got the burns, learned the lessons and the rules, and in the end I’m still flawed. So my advice to you: don’t lie to yourself. You can choose to run for the hills or enjoy it while it lasts.

Because my dear, as I said, the game will end up playing you, and always, but always someone will get burned. And by someone I mean everyone involved and some collateral victims too. 

And if you insist that rules don’t apply to you, guess again.

Photo: Scott Brasher

A secret of some kind.

I have been observing her for a few days now. She has that slick smile on her pretty face and sparkles in her eyes. It’s like she knows something, a secret of some kind, one to which only she holds the key.

She’s a bit impatient, but she takes deep breaths to calm down her heart that’s pounding with excitement in the chest, like a wild bird in a cage at the sight of the sky. 

She knows it, she can feel it, she’ll soon fly again. “The rest is rust and stardust!”

Hit the refresh button

Sometimes I just want to stop, stop and take a deep breath. Do you ever feel like you don’t have enough air?
It’s like We are running and we forget to stop and catch our breath.
Maybe we are afraid. Some say we are afraid to be alone with our soul, to take a look in the mirror.
What would the mirror say? Maybe it will point out some of the obvious, things that we need to change or let go.
Maybe in our race, from time to time, we have to stop, catch our breath and hit the refresh button: for our priorities, for the people we want in our lives, for the things from the past we still want in our present and future. We need to let go of the fears, like letting go to a balloon, watch the sky, feel the grass between your fingers and breathe.
Let’s just take it from there.
When was the last time you caught your breath and hit the refresh button?

Nu mai trece baba strada

“A da nu e in orice conditii, o specie a generozitatii. Poti da ceva care e incompatibil cu natura, nevoile, limitele si habitudinile receptorului, caz in care oferta nu e doar deplasata, ci direct primejdioasa pentru ambele parti.” — Andrei Pleșu

Multi dintre noi ne credem super eroi, cu mantia fluturând sub hainele de zi cu zi. Si cand te ia elanul asta de salvat lumea si facut bine, nu mai tii cont de restul. Tu faci ce simti si crezi tu, cu tărie, ca este bine. Asa e si cu baba…
Baba sta pe marginea trotuarului, dar nu vrea sa treaca strada, tu totusi insisti sa o treci. Asta e primul moment in care te superi ca ea nu vrea, la fel si ea, din acelasi motiv.
Dupa insistente, baba te lasa sa o ajuti sa treaca strada, iar tie iti apare o sclipire in ochi.
De cealata parte a străzii, baba e nemulțumita, chiar daca ii e mai bine, ea nu voia sa fie aici. Din nou amandoi sunteti îmbufnați!
Baba se răzvrătește si trece singura strada de unde a plecat. Tu ramai ofilit si realizezi brusc ca Monica avea dreptate.
Asa ca hai sa ne înfranam din dorința de a ajuta baba sa treaca strada. Recunosc ca ma ia cateodata elanul din cauza gandului “cat de bine i-ar putea fi de cealata parte a străzii”, si atunci, chiar daca ea nu vrea, eu o si împing.
Bineînțeles din dorința de bine si din prea mult entuziasm.

Nu poti sa obligi oamenii sa faca ce crezi tu ca e mai bine pentru ei, chiar daca s-ar dovedi ca este asa.

Nu poti nici sa ii schimbi, oricat de mult ai vrea, dar poti sa faci altceva, poti sa inveti sa ii iubești asa cum sunt si sa speri ca si ei vor face la fel! 

Aproape de nepovestit

Se intampla cateodata in mijlocul unui sir de zile obisnuite sa apara un moment diferit. Ca un intrus care opreste timpul, ca o stea cazatoare pe un cer instelat; ca si cum ti s-ar confirma ca unicornii exista.
Urcam scarile, in capul scarilor Adina o ia spre drepta, o prind de mana cand imi dau seama ca urma sa mergem in directia gresita si ma intorc brusc spre stanga.. Acolo era el, strainul cunoscut, misterios, stiu e contradictoriu. Timpul se opreste in loc, multimea dispare si ramanem in momentul acela suspendat in timp privindu-ne in ochi. Sufletele s-au salutat, si-au zambit ca si cum stiau ca intr-o zi trebuiau sa se intalneasca..am clipit si ne-am reintors, am disparut din nou in multime.
Cand ma dezmeticesc, imi dau seama ca Adina ma tot intreaba ce e cu mine; un zbet larg mi s-a instalat pe buze si a refuzat sa le paraseasca in urmatoarea jumatate de ora. Eram electrizata, si uite asa o zi obisnuita se rezvrateste, iese din sirul celorlalte zile obisnuite si devine una dintre zilele acelea care imi demonstreaza ca in viata poti sa atragi lucrurile spre tine cu gandul si ca lucrurile care par imposibile, nu sunt de fapt cum par.
Asa ca pune-ti mintea la munca si spor la creat de unicorni.

Photo credit: Minte-m@ frumos

Ce imi aduce ploaia..

Ploaia asta imi aduce o liniste care trezeste in mine furtuni, furtuni care rascolesc sertarele cu amintiri. Si uite asa ma trezesc inundata de dor, dor de toate bucatile fiintei mele care le-am impartit la oameni dragi. Dor si o dorinta sa le lipesc la loc sa formeze un intreg si sa ii am din nou aproape. Si sa ii privesc in ochi, din nou, pe fiecare si sufletele noastre sa isi zambeasca cu drag si cu iubire, si apoi sa fie liniste, cald si un sentiment de acasa.
Si ma opreste din visare o lacrima care pune punct cuvintelor scrise pe hartie.
Cine stie, poate altadata, poate intr-o alta zi, intr-un alt anotimp, intr-un alt moment..
Zna

Curiosity killed the cat, but the cat has nine lives!

Mi se pare mie ca sunt doua feluri de curiozitate: tipul ala de curiozitate care te mana si poti gasi intr-un coltisor o lume intreaga, lumi intregi pline de culoare, de lumina, de nuante, de senzatii, hrana pentru neuroni, focuri de artificii pe suprafata creiereului.

Curiozitatea aia care te face sa te descoperi la infinit, de fiecare data in alte nuante, alte si alte fete.

Si mai e curiozitatea aia despre capra vecinului..Cine cu ce se ocupa, ce gandeste, cum mannaca, cum mesteca, curiozitatea aia care hraneste mintile romanilor pe la TV de cativa ani incoace. Curiozitate care iti distrage atentia de la focurile de artificii si de la expansiunea orizonturilor. Ii o curiozitatea care te ingradeste, curiozitate toxica ce creaza dependenta, care nu construieste poduri ci ridica ziduri si ingradeste mintea.

Zna

Photo credit

Fata culcata in iarba

In lumea mea era vara, stateam tolanita in iarba verde, iar vantul adia aducand iz de flori de tei. O mierla neagra isi canta trilul si desena forme si sentimente pe cerul albastru si senin. Soarele meu drag imi mangaia fata si inima cu razele-i calde.

Apoi am clipit. Mierla s-a intors in colivia de aur si a lasat o liniste care ma apasa, dar inca mai aveam razele soarelui..

Parca din gresala am clipit din nou, soarele meu drag a apus si sufletul mi-a inghetat pentru o clipa.

Stau inca intinsa in iarba rece si privesc cerul asta intunecat, brazdat de cativa nori de forme cunoscute. Acum astept, respir mai rar si astept, astept sa apara stelele.