Gameplay

22 Dec

It seems funny to me how we, humans, think about ourselves that we have the power to control the game, a game of any kind. So, newsflash for those who still believe that: we control nothing.
There are those things called feelings and ego that will fuck up your control and so the game will end up playing you.

Ok, let’s agree that it’s fun and exciting, all the hiding, the meaningful eye contact, the long childish calls, the slight touching and all that comes along with. The truth is you think you live in a bubble and the other ones are blind. They’re not. If you think people will judge you, they will, but they don’t care as much as you think they do, they just enjoy other people messing up.

Been there, done that. Played the game, got the burns, learned the lessons and the rules, and in the end I’m still flawed. So my advice to you: don’t lie to yourself, and then you can choose to run for the hills or enjoy it while it lasts.

Because my dear, as I said, the game will play you, and always, but always someone will get burned and by someone I mean everyone involved and some collateral victims too. 

And if you insist that rules don’t apply to you, guess again.

Photo: Scott Brasher

Molecula cu molecula. 

7 Dec

Ai avut vreodată senzația ca te risipești si totusi stai si privești cum se desprinde din tine molecula cu molecula? 

Si te ia cu nerăbdare sa faci ceva, dar furtuna de ganduri si cuvinte te tine pe loc si nu poti sa te mobilizezi. Cel mai probabil ca ai tendinta sa te lasi in voia furtunii si sa renunti. Dar daca ai deschide ochii incet, ai inspira profund si ai incepe sa te miști? Incet, calculat, dar in acelasi timp ca intr-un dans.

Poate ca nu trebuie sa te opui furtunii, si ea sa iti înțeleagă intentiile, si chiar daca iti fura moleculele, o sa fie in propriul tau ritm, dupa propriile tale planuri si unduiri. Exact ca intr-un spectacol de balet: frumos, delicat si plin de energie.

 Ideea e sa nu ramai înțepenit in moment, furtuna nu se oprește, doar tu trebuie sa inveti sa dansezi cu ea.

A secret of some kind.

8 Nov

I have been observing her for a few days now. She has that slick smile on her pretty face and sparkles in her eyes. It’s like she knows something, a secret of some kind, one to which only she holds the key.

She’s a bit impatient, but she takes deep breaths to calm down her heart that’s pounding with excitement in the chest, like a wild bird in a cage at the sight of the sky. 

She knows it, she can feel it, she’ll soon fly again. “The rest is rust and stardust!”

Hit the refresh button

26 Aug

20160826-110107.jpg

Sometimes I just want to stop, stop and take a deep breath. Do you ever feel like you don’t have enough air?
It’s like We are running and we forget to stop and catch our breath.
Maybe we are afraid. Some say we are afraid to be alone with our soul, to take a look in the mirror.
What would the mirror say? Maybe it will point out some of the obvious, things that we need to change or let go.
Maybe in our race, from time to time, we have to stop, catch our breath and hit the refresh button: for our priorities, for the people we want in our lives, for the things from the past we still want in our present and future. We need to let go of the fears, like letting go to a balloon, watch the sky, feel the grass between your fingers and breathe.
Let’s just take it from there.
When was the last time you caught your breath and hit the refresh button?

Nu mai trece baba strada

24 Aug

20160824-134804.jpg

“A da nu e in orice conditii, o specie a generozitatii. Poti da ceva care e incompatibil cu natura, nevoile, limitele si habitudinile receptorului, caz in care oferta nu e doar deplasata, ci direct primejdioasa pentru ambele parti.” — Andrei Pleșu

Multi dintre noi ne credem super eroi, cu mantia fluturând sub hainele de zi cu zi. Si cand te ia elanul asta de salvat lumea si facut bine, nu mai tii cont de restul. Tu faci ce simti si crezi tu, cu tărie, ca este bine. Asa e si cu baba…
Baba sta pe marginea trotuarului, dar nu vrea sa treaca strada, tu totusi insisti sa o treci. Asta e primul moment in care te superi ca ea nu vrea, la fel si ea, din acelasi motiv.
Dupa insistente, baba te lasa sa o ajuti sa treaca strada, iar tie iti apare o sclipire in ochi.
De cealata parte a străzii, baba e nemulțumita, chiar daca ii e mai bine, ea nu voia sa fie aici. Din nou amandoi sunteti îmbufnați!
Baba se răzvrătește si trece singura strada de unde a plecat. Tu ramai ofilit si realizezi brusc ca Monica avea dreptate.
Asa ca hai sa ne înfranam din dorința de a ajuta baba sa treaca strada. Recunosc ca ma ia cateodata elanul din cauza gandului “cat de bine i-ar putea fi de cealata parte a străzii”, si atunci, chiar daca ea nu vrea, eu o si împing.
Bineînțeles din dorința de bine si din prea mult entuziasm.

Nu poti sa obligi oamenii sa faca ce crezi tu ca e mai bine pentru ei, chiar daca s-ar dovedi ca este asa.

Nu poti nici sa ii schimbi, oricat de mult ai vrea, dar poti sa faci altceva, poti sa inveti sa ii iubești asa cum sunt si sa speri ca si ei v-or face la fel! 

O zână si un acvariu cu Pești

29 Apr

20160429-144934.jpg

La inceput nu credea in acvarii si Pești.
Primul a fost Peștele cal, ochelari de cal. Părea hotarat si credea ca va domina acvariul..părea. Dar culoarea lui, culoarea petrolului avea un anumit farmec. Si acum stie de ce l-a ales pentru colectia din acvariu.
Al doilea a fost “the funky yellow fish”. A fost chimie. S-au iubit, nu știu dacă erau în contratimp sau fluctua intensitatea; un scurtcircuit pe undeva. L-a pus in acvariu, si-a antrenat cu el răbdarea ca si cu majoritatea peștilor. Si acum stie ce a avut de invatat de la dansul lor, ca un duș alternativ cald-rece. Dădea o pată de culoare acvariului, o făcea să râdă cu gura până la urechi si o întrista la fel de mult; dar a fost un prieten pentru sfârșitul lumii partea II.
Apoi a fost Peștele pisica, timid la inceput, dar a inteles ulterior regulile acvariului. Era acolo frumos cu trăsăturile lui de felina, te bazai pe el pentru întregirea faunei acvariului, dar a dispărut cand se stingea cate o lumina si revenea din nou pe scena cand era calm; ca si Sf Petru cu lepădătul de 3 ori, dar s-a dat apoi pe brazda sau pe val in cazul nostru, credeam..
Ultimul din colecție (pana acum) este Peștele pasare. Culoarea mansala, fiind culoarea anului trecut, trebuia adăugat in acvariu. “Crazy mansala bird fish”, hai sa ii spunem asa. Pentru el a pus nori in acvariu, ca sa aiba unde sa isi uite capul din cand in cand. Cu el isi continua antrenamentul de rabdare.
Fish, slippery fish.
Panã la următorul, stingem neonul, oprim pompa de oxigen. Noapte buna!

Fata de la marginea vietii

29 Apr

20160429-143827.jpg

“Era vai de cei singuri, căci cheiţa cu care se strângea arcuşorul o aveau între omoplaţi, ieşindu-le ca două aripioare aurii din piele, aşa că n-o puteau apuca nicidecum cu braţele lor scurte şi degetele lor stângace. […]
Cu multă isteţime (fata de la marginea lumii) a inventat un sistem de pârghii pppcu cleştişor la capăt cu care reuşea să apuce urechile cheiţei şi să le întoarcă, greoi, în sensul dorit. La început, fata se bucurase, dar curând a observat că acest procedeu avea şi efecte neplăcute: cele două urechiuşe ale cheiţei aurii se întinseseră atât de mult de cât trăsese cleştişorul de ele, că deveniseră nişte aripi mari şi pline de nervuri, ca aripile de libelulă. Cu ele fata putea să zboare deasupra lumii ei şi-şi dădu seama astfel că ea nu era sferică, asemenea ţinu- turilor de unde veneau scriitorii, ci plată, netedă şi nesfâr- şită. Toate celelalte lumi se aflau fie deasupra, fie dedesubtul acestei pieliţe întinse cât vedeai cu ochii.”

%d bloggers like this: